M-am gândit mult cum să încep, mai ales că nu am reușit să scriu pe blog de ceva vreme. Văzusem zilele trecute un meme care spunea că la prima aniversare a copilului mamele sunt cele care ar trebui sărbătorite fiindcă tocmai au supraviețuit celui mai greu an din viața lor. M-am amuzat. Da, mamele chiar merită felicitate și ele cu ocazia aceasta. Pentru mine însă cel mai greu a fost sfârșitul lui 2020 și prima jumătate din 2021 și sper să nu-mi mai pună viața în cale asemenea încercări. Dar asta e altă poveste care nu își are locul acum aici.
Paradoxal. Și ambivalent. Da, așa aș califica mai degrabă primul an de maternitate. Niciun altul de până acum nu a trecut atât de repede privit în ansamblu, deși fiecare zi a părut lungă, iar unele, mai ales în primele luni, s-au scurs încet. Între nopți întrepătrunse cu zile, alăptat, legănat, adormit, activități, jucat, plimbat, gătit, curățenie, haine, scutece, diversificare, rețete… nu mai știam uneori în ce dată suntem, în ce perioadă din lună sau pe ce planetă.
A fost ciudat că nicicând altcândva în viața mea nu m-am simțit atât de singură, deși nici la baie nu am mers de multe ori fără bebeluș după mine. Am plâns mai mult decât oricând, dar am și râs mai des ca niciodată. Uneori chiar am fost convinsă că asta e calea spre nebunie și că nu scap, dar apoi am înțeles că oboseala, hormonii și dorința de a le face chiar pe toate, deodată dacă se poate, mă fac să mă pierd pe mine în mintea mea.
E foarte adevărat că anumite lucruri le înțelegi doar atunci când ai copilul tău. Pe altele le simți și nu le poți descrie exact. Cum cuprinzi atâta dragoste? Nu știu! Dar își face loc în inima ta, în fiecare zi încă puțin și, indiferent câte ore de somn ai ratat sau cât de puțin timp pentru tine ai avut, nu îți mai poți imagina viața fără minunea care ți-a umplut tot universul și îți găsești răbdare și energie pentru prunc. Pentru restul lumii sau lucrurilor mai puțin, dar acum copilul are nevoie de mami, așa că trebuie prioritizat.
Am aflat despre mine lucruri pe care nu le știam și mă străduiesc să îmi vindec răni adânc îngropate, doar ca să fiu cea mai bună versiune a mea pentru copilul meu. M-am maturizat și tocmai asta mă ajută să mă cobor la mintea bebelușului meu și să ne putem juca mai toată ziua împreună.
Paradoxal și ambivalent an, da. O întrepătrundere de contrarii care mă plimbă zilnic de la agonie la extaz. De la “nu mai pot” la “mulțumesc pentru tot binele din viața mea”.
Sunt extrem de recunoscătoare că, deși nu totul e roz în viața noastră, nu ne lipsește nimic și ne creștem pruncul așa cum ne dorim, în liniște și armonie. Sunt recunoscătoare că am un soț care mă ajută cu tot ceea ce poate și care are infinită răbdare cu mine, cu toate capriciile și impulsivitățile mele. Sunt norocoasă să am o soră care m-a sprijinit în anul ăsta cum nu m-aș fi așteptat vreodată și mi-a fost proptă atunci când am avut mai mare nevoie. Sunt recunoscătoare că vorbesc cu mama aproape zilnic, deși înainte nu ne găseam timp pentru asta și mă bucur de zâmbetul pe care i-l pune mereu Felix pe chip. Sunt fericită că am un atelier la care mă voi întoarce în curând, unde colega mea robotește de zor ferindu-mă de orice stres doar că să mă pot concentra pe copil. Și sunt foarte norocoasă că au apărut oameni noi și faini în viața noastră, proaspeți părinți și ei, alături de care ne plângem unii altora de milă sau ne încurajăm când e nevoie.
Deci nu pot decât să îi mulțumesc dragului meu bebeluș că m-a ales să-i fiu mamă și să (re)descopăr lumea alături de el.
La mulți ani, Felix! Mami și tati te iubesc nespus!
