Cum e să mergi cu copilul să vezi o expoziție? La început părea extrem de simplu. El mereu e încântat de locuri noi, așa că a urcat vesel pe scările muzeului, le-a zâmbit și chicotit paznicilor cât am așteptat să ne scaneze biletele și a pășit ținându-mă de mână în prima sală, unde s-a cerut imediat în brațe. Odată ce s-a închis însă ușa după noi a început să miorlăie. Deși l-am pus rapid în marsupiu, nu am ajuns la “Sărutul” lui Brâncuși că s-a pus serios pe plâns.

Am ieșit repede cu el afară, am mers la garderobă cu gândul să iau hainele și să mergem unde parcasem. Dar cum întotdeauna în situații din astea mai complicate lucrurile devin comice, după ce am transpirat îmbrăcându-ne pe amândoi cât de repede am putut, mi-am dat seama că nu aveam cheia de la mașină. Rămăsese în buzunarul de la pantaloni al soțului, care se plimba prin expoziție, două etaje mai sus. Fiindcă nu am vrut să îi stric bucuria vizionării unor lucrări pe care nu mai ai niciodată șansa să le vezi adunate în același loc, i-am scris să stea liniștit cât vrea că noi îl așteptăm la intrarea în muzeu sau undeva prin Piața Unirii.

Și uite așa, am trântit repede jos toate catrafusele pe un postament de piatră lângă caloriferul de la garderobă, am luat copilul în brațe și l-am pus la sân, fiindcă încă plângea scâncit. Țâța asta miraculoasă, centrul universului și culmea bucuriei pruncului meu, care de atâtea ori până acum a adus liniștea în momentele cele mai tensionate!

Mi se părea atât de comic totul, încât mă abțineam cu greu să nu râd în hohote. Ba chiar mi-am făcut un selfie ca să i-l trimit unei prietene căreia îi promisesem că îi povestesc despre cum e expoziția imediat ce ajung să o văd. I-am trimis poza și bărbatului să îl asigur că totul e ok și să îi tihnească vizita, mai ales că știu că lui îi place să asculte integral toate audio guide-urile. Între timp Felix s-a liniștit de tot, iar un domn de la pază, care venise de mai multe ori să vadă dacă suntem în regulă și dacă poate să ne ajute cu ceva, mi-a spus să urc iar să încerc să văd expoziția că nu e problemă că ne-am decalat deja mult față de ora de intrare trecută pe bilet.

Am fost atât de bucuroasă de această propunere neașteptată, că în mai puțin de un minut rucsacul și gecile erau înapoi în dulăpior, Felix era așezat comod în marsupiu, iar eu alergam în sus pe scări, sărind peste câte două trepte odată, că doar cunoșteam bine clădirea de pe vremea când lucram la Direcția pentru Cultură din Timișoara.

La ușă personalul mi-a zâmbit cald. O doamnă blondă extrem de drăguță a glumit puțin cu Felix, bucuroasă că e vesel din nou, iar colegul ei ne-a deschis și ne-a lăsat să intrăm înaintea celor care așteptau. Eram așa fericită că totuși pot să îl văd pe Brâncuși încât mulțumeam în gând universului și aproape îmi dădeau lacrimile de emoție. N-am avut însă mult timp pentru sentimentalisme. Cum am pășit în sala Sărutului copilul s-a pus din nou pe răcnit. Degeaba era lipit de mine în marsupiu, nu dădea impresia că e vreo șansă se se liniștească în mediul acela întunecos străbătut punctual și precis de săgețile de lumină ale proiectoarelor.

Am inspirat adânc și mi-am făcut curaj să pășesc în următoarea încăpere, stânjenită cumva că deranjez liniștea celorlați, în timp ce speram din suflet că poate câțiva pași mai încolo Felix va tăcea, lucu care desigur că nu s-a întâmplat.

Nu aveam ce face decât să măresc pasul și să ies cât mai repede din expoziție. Spre deosebire de prima dată, când m-am întors spre cea mai apropiată ușă, adică cea pe care intrasem, am ales totuși acum să tranzitez rapid toate sălile, măcar să văd o frântură. Am ratat-o pe domnișoara Pogany în sala muzelor, fiindcă acolo îmi era soțul cu care am schimbat o privire în care citeam toată compătimirea lui că Felix e speriat și nu îl mai pot ține nicio clipă în plus acolo și m-am îndreptat aproape fugind spre ieșire, prinzând cu colțul ochiului impresionanta siluetă a Măiastrei care mi-a rămas pe retină și după ce m-a lovit lumina destul de puternică de pe hol.

La ieșire doamna blondă și drăguță de adineauri a venit spre noi, vădit preocupată de supărarea lui Felix. S-au mai apropiat alți doi paznici care se grăbeau să mă ajute cu orice aș fi avut nevoie. Eram ușor copleșită de atâta atenție pe care nu mi-aș fi dorit-o. Din fericire copilașul meu începea să zâmbească și se freca la ochișorii înroșiți de plâns. L-am scos din marsupiu și l-am lăsat jos, cu o mână strâns ancorată de degetele mele. Unul din paznici a spus să aștept să iasă soțul ca să poată sta cu pruncul și să intru eu, din nou. I-am zis că mă bucur că sunt atât de atenți și amabili, dar că mă îndoiesc că va sta copilul meu fără mă-sa după asemenea spaimă, că e deja obosit de pe drum și de la plimbarea prin centrul Timișoarei.

Cum intrase și următoarea tură de vizitatori, iar Felix știe să vrăjească lumea când e vesel și pus pe dat în spectacol, am mai schimbat câteva vorbe cu perosnalul muzeului, între plimbările pe care le făceam în jos și în sus pe scări cu copilul super încântat de așa trepte puțin înalte, zidite parcă pe măsura pașilor lui și care evident că trebuiau explorate în repetate rânduri. Când au aflat că am venit de la Cluj pentru expoziție mi-au propus să vin să o vizitez în ziua următoare, oricând va putea rămâne soțul cu copilul. Nu mă așteptam la așa ceva! Am fost complet surprinsă de toată aceasta bunăvoință și amabilitate. Am acceptat cu bucurie și recunoștință propunerea și sigur că am mers la muzeu a doua zi imediat ce am culcat de prânz copilul. Impresionată peste măsură am fost și de gestul acesta și de expoziție.

Am iubit Timișoara încă din liceu, din prima clipă în care am vizitat-o, iar cei trei ani pe care i-am trăit cândva acolo cuprind unele dintre cele mai faine amintiri din viața mea. Sunt foarte fericită cu fiecare ocazie când ajung din nou în ea și îmi bate inima altfel ori de câte ori pășesc în Piața Unirii. Îmi place să intru prima dată în piață dinspre strada Augustin Pacha, unde aveam biroul, să admir clădirea albastră de la numărul 5, să îmi plimb ochii peste fațada barocă a Domului suficient timp cât să avansez câțiva zeci de metri și abia atunci să îmi întorc din nou privirea spre stânga pentru a mă bucura de imaginea Casei Bruck, clădirea care îmi place mie cel mai mult din toată partea aceasta de lume.

De ce am ales să mergem cu Felix la expoziție chiar dacă “e prea mic și oricum nu iși amintește nimic”? Pentru că emoțional va acumula memoria acestor experiențe.

Mă așteptam cumva să nu aibă răbdare, deși nu mă gândeam că se poate speria atât de tare chiar dacă știam că lucrările sunt dispuse într-un context foarte teatral, complet opus modului luminos în care se regăsesc în atelierul din Paris al lui Brâncuși. Dar cred că e important să îl expunem treptat la ce ne plăcea să facem înainte ca el să apară în viața noastră. Să îi arătăm lucrurile care ne mișcă pe noi și să deschidem ochii la felul în care le privește el. Ne dorim sa îi oferim tot felul de experiențe din care să înțeleagă că mami și tati sunt acolo și au răbdare cu el indiferent dacă se bucură sau plânge, dacă e vesel, obosit, trist sau oricum altcumva.