Felix a început să meargă la creșă la două zile după ce a împlinit 1 an și 3 luni. Poate părea puțin cam repede, dar am avut mai multe aspecte pe care le-am luat în considerare atunci când am luat decizia de a-l înscrie atât de devreme.

Este un copilaș care a bifat mai repede cam toate achizițiile specifice etapelor de dezvoltare bebelușești. Este foarte curios și motric, ceea ce îmi punea dificultăți tot mai mari în a găsi activități suficient de variate încât să nu se “plictisească” petrecând timp doar cu noi. Cum suntem din Transilvania și provenim din familii mixte, mai era de ținut cont și de aspectul lingvistic. De când s-a născut Felix, soțul meu vorbește cu el doar în maghiară, iar eu în română. Și cum copilașul petrecea cel mai mult timp cu mine, Cristi fiind peste zi la birou, iar cu mama și cu soacra mea se întâlnea rar, ne gândeam că i-ar prinde bine să meargă la o creșă unde să învețe limba maghiară de mic, aceasta fiind destul de dificil de asimilat apoi la vârsta adultă. Trust me, I know! Adică pot să cumpăr o apă minerală și niște cartofi prăjiți dacă ajung să mă plimb singură prin Budapesta, dar mi se cam rupe limba.

În plus, eu mă întorsesem deja parțial la lucru cam de când avea copilașul șapte luni și îmi doream să revin la program normal din septembrie fiindcă urma perioada cea mai aglomerată din calendarul atelierului, pe care nu voiam să o ratez din nou. Oricât de mult îmi iubesc copilul simțeam tot mai tare nevoia să fac și altceva în afară de bebelușit, să am conversații cu adulți și să uit din nou de mine în fața flăcării la care topeam sticla, fascinată fiind de procesul creativ și de bijuteriile pe care le realizam.

Cu aceste aspecte odată gândite, discutate și sucite pe toate părțile, am început să mă documentez despre cum ar trebui să începem adaptarea. Inițial îmi doream să merg să stau eu cu el la creșă ca să se adapteze treptat, însă la discuția cu educatoarea care se ocupa de înscrieri ni s-a spus că putem opta doar între programul scurt (până la 12:30) sau cel lung (până la ora 17:00). Recunosc că m-a cam luat cu amețeală alternativa prezentată. M-a ajutat faptul că discutasem cu mai multe cunoștințe care avuseseră copiii la creșa unde doream să îl dăm pe Felix și toți, fără excepție, aveau doar cuvinte de laudă la adresa doamnelor de acolo. A fost binevenită și ședința cu părinții (și copiii) ținută la creșă cu trei zile înainte de începerea noului an școlar, unde am întâlnit niște doamne extrem de drăguțe și empatice de care copilașii se lipeau instant aproape fără ezitare. Spațiul era proaspăt renovat, foarte curat, vesel mobilat și cu multe jucării și cărți.

Și uite așa, în dimineața unei zile de septembrie a anului trecut, făceam palpitații la volan în timp ce înaintam ca melcul în traficul matinal. Mi s-a părut nesfârșit drumul acela și mă temeam că, odată ajunși la poarta creșei, vom face cale întoarsă. Cumva însă am găsit putere în noi să coborâm din mașină și să lăsăm copilul în brațele educatoarei. Direct la program lung din prima zi… Citisem că e mai ușor să se învețe cu o rutină completă la creșă, decât să trebuiască să se readapteze apoi la program lung dacă inițial îl lăsăm doar până la prânz.

Țin minte că am plecat de acolo cu senzația că s-a rupt ceva în mine și că m-am enervat foarte tare că mi-a luat aproape o oră până am găsit un loc de parcare. Ce am făcut apoi în restul zilei? Păi în niciun caz nu am mers la cafele cu vreo prietenă sau cu soțul, așa cum îmi imaginam în momentele în care Felix era prea mârâit și îmi spuneam că abia aștept să meargă la creșă ca să am și eu timp pentru mine. Sigur că nu! Am dat ture prin atelier toată ziua ca leul în cușcă. Strângeam telefonul în mână și eram convinsă că nu va trece mai mult de încă un minut până când va suna educatoarea să mergem să luăm pruncul care nu se oprește din plâns. Nu a sunat… I-am scris eu mesaj pe la prânz când efectiv simțeam că mor dacă nu aflu ceva. Mi-a răspuns repede și mi-a trimis niște poze în care copilul meu se cățăra pe un pătuț din acela jos cum sunt în cele mai multe creșe, asigurându-mă că totul e bine.

Spre sfârșitul programului am mers să îl luăm. Erau afară în curte la joacă și, când ne-a văzut, Felix s-a aruncat în brațele mele și a început să plângă. Ne-au spus că nu a mâncat mai nimic, nu a dormit deloc, dar nu a plâns și a interacționat cu copilașii. Când le-am spus că era prima zi când a stat atât de mult fără noi au părut surprinse și ne-au asigurat că în situația asta chiar s-a descurcat extraordinar de bine.

A doua zi l-am dus din nou. A mârâit puțin când l-a luat educatoarea și noi am ieșit repede din curte, ceva mai puțin răvășiți decât în prima. Nu-mi amintesc mare lucru nici din ziua asta. Timpul în care Felix era la creșă trecea cumva suspendat și neconștientizat, iar eu făceam din inerție chestii încercând să îmi regăsesc un oarecare ritm și o rutină. Când l-am luat ne-au spus că mâncase bine, că l-au adormit foarte greu, dar a reușit să doarmă parcă o oră. S-a aruncat tot așa la mine în brațe, dar a început să plângă doar când am ajuns la mașină.

Au urmat cam două luni în care uneori plângea dimineața când îl lăsam la ușă, mai ales dacă ajungeam acolo odată cu vreun alt copil care plângea tare, alteori intra singur și destul de vesel. Ne spuneau că se descurcă grozav în general, singura problemă fiind adormitul la somnul de amiază. La sfatul doamnelor îngrijitoare, Felix fiind încă alăptat, am convenit să îi ducem lapte praf la creșă sperând că va reuși să adoarmă mai ușor așa, ceea ce s-a și întâmplat. Sigur că a mai durat o vreme până când a reușit și să doarmă suficient acolo. Dar m-a impresionat până la lacrimi una din îngrijitoarele de la grupa lui când mi-a spus într-o zi că Felix a dormit puțin la prânz. Asta fiindcă, fiind deja destul de greu, au reușit să îl țină în brațe, cu rândul, câte jumatate de oră, ea și colega ei. Praf am fost! Nu mă așteptam vreodată ca altcineva să fie dispus să îmi țină în brațe copilul atât de obișnuit să doarmă pe mă-sa, doar pentru ca el să nu își strice somnul. Am plâns de mai multe ori când mi-am amintit de asta.

Pot spune că toți trei am avut norocul să avem parte de o adaptare ușoară. Fiindcă este o adaptare și pentru părinți! Da, au fost zile când Felix a plâns odată ce l-am pus în mașină sau după ce am ajuns acasă. Uneori adormea în drum spre casă, mai ales spre sfârșitul săptămânii pe când se aduna mai multă oboseală. Alteori e mai lipit de mine decât de obicei, dar printre erupții dentare și salturi mentale nu aș lega acest aspect neapărat de mersul la creșă. Iar noi, chiar dacă ne bucurăm de lucrurile pe care putem să le facem mai ușor în timpul în care Felix e la creșă, îi ducem totuși dorul peste zi.

Includerea în colectivitate este benefică pentru el. Vedem cât de tare se dezvoltă de la o săptămână la alta. Râdem cu hohote acasă când face seara tot felul de tumbe pe covor, învățate cu siguranță de la băieții mai mari decât el. Ne bucurăm cum îl vedem, în pozele pe care le primim de la creșă, că interacționează cu ceilalți copii și că au avtivități foarte variate, educative și interesante.

Cât e și meritul nostru că s-a adaptat ușor? Nu știu exact… Nu pot cuantifica asta. Pot însă să vă spun că am făcut tot ce am putut ca să îi transmitem că avem toată încrederea că este spre binele lui și că ne bucurăm că îl lăsăm peste zi într-un loc fain unde va învăța foarte multe lucruri și îsi va face noi prieteni. De când l-am născut nu am plecat niciodată de lângă el pe ascuns, ci de fiecare dată i-am povestit înainte că mami va lipsi puțin, dar că el va rămâne se se joace cu tati și că se vor distra de minune împreună. L-am ținut în brațe amândoi oricât a avut nevoie, uneori chiar nopți întregi. Îi vorbim foarte mult încă din prima zi în care l-am întâlnit și îi explicăm de ce facem lucrurile într-un anumit fel și nu altfel. Încerăm să avem răbdare, chiar dacă uneori lucrul acesta ne iese doar pe rând, măcar un părinte să rămână echilibrat când celalalt o ia pe arătură. Și mereu îl încurajăm să fie independent, deși uneori asta înseamnă că o să își toarne bolul cu supă în cap și se va uita șmecherește spre noi să vadă dacă o luăm razna, ne amuzăm sau ne prefacem că nu a făcut mare lucru.

Despre răceli și viroze aleg să nu scriu aici. Fiecare copil se imunizează într-un ritm diferit de alții și cum nu am niciun fel de pregătire medicală, dincolo de cursul de prim ajutor făcut la SMURD pe când eram deja gravidă, prefer să nu dezvolt pe această temă. Urmăm sfaturile pediatrei la fiecare episod de genul și visăm să treacă cât de ușor se poate peste toate.

Am auzit însă de la mai mulți prieteni că orice copil trece la un moment dat printr-o perioadă de protest când nu mai dorește să meargă la creșă/grădiniță și iar e rost de miorlăieli matinale și negocieri. Încă nu ni s-a întâmplat, dar probabil voi mai reveni la tema asta pe măsură ce crește copilul.

Ca în orice etapă de până acum a rolului de părinți, ne readaptăm constant, învățăm să avem mai multă răbdare cu noi și alegem să avem încredere în Felix că se va descurca bine.

Chiar sunt curioasă: la voi cum a fost adaptarea la creșă/grădiniță? Sau cum vă pregătiți pentru etapa aceasta?