Chiar înainte să nasc, pe când mă loveam de toate cu burta, iar sânii mă dureau de stăteau să pleznească, alăptatul mi se părea unul dintre cele mai aiurea lucruri prin care trebuie să trec. Îmi era frică de răni și de durere, iar întregul proces mi se părea… ușor scârbos… Vă rog nu săriți să judecați! Noi oamenii suntem experți în a ne forma păreri despre lucruri pe care nu le cunoaștem și pe care nu le-am trăit pe pielea noastră. Ca să nu mai spun că nu prea gândești tocmai limpede în ultimele săptămâni de sarcină.

Mă resemnam gândindu-mă că mulți copii cresc cu lapte praf și probabil așa va fi și la noi dacă nu voi reuși cu țâța. Nu mă vedeam chinuindu-mă foarte mult în direcția asta și eram convinsă că voi renunța repede dacă e prea dificil. Realitatea însă bate de cele mai multe ori imaginația. Calea noastră în alăptare nu a fost deloc lină. Totul a fost mult mai greu și mai complicat decât îmi imaginam și încă mă mai mir în fiecare zi că totuși am reușit.

Bebelușul meu, la început, sugea puțin și adormea, iar cum scăpa sânul din gură se trezea plângând. Am ținut-o așa săptămâni întregi, încercând să am răbdare, știind că lactația trebuia stimulată. Fiindcă, da, culmea era că nu venea suficient lapte și mai trebuia să suplimentăm cu lapte praf. M-a ajutat mult modulul despre maternitate “Bebe bun venit”, că începeam să înțeleg că perioada asta e grea într-un mod pe care nu ai cum să îl anticipezi înainte de a trece prin ea și că fiecare experiență e diferită. Totuși, de fiecare dată când îmi mai spunea cineva că trebuie să îi fac program să mănânce la 3 ore, că ceva nu fac eu bine de e mereu la sân, mai plângeam cu sughițuri câte jumătate de zi.

Salvarea a venit însă în momentul în care m-am hotărât să apelez la un consilier în alăptare. Voiam să nu renunț înainte de a încerca și asta. Iar când o fată frumoasă cu voce blândă și ochi luminoși și hipnotici ca cerul senin a apărut la ușa mea, i-am spus că aș fi tare fericită dacă m-ar ajuta cumva să alăptez măcar până împlinește bebelușul 6 luni și începem divesificarea. Ioana Cristina Fălcușan o cheamă. Cu tot dragul v-o recomand! A stat vreo șase ore la noi, timp în care am sucit problema pe toate părțile. Cu ajutorul ei am reușit pentru prima dată să atașez copilul la sân fără ajutorul unui mamelon din silicon. Și până când a plecat am prins curaj că poate totuși vom reuși să scăpăm după ceva vreme și de laptele praf.

Și am reușit! După săptămâni întregi de pompat intensiv în intervalele când copilul dormea, după zeci de litri de ceai și câteva cutii de pastile scumpe pentru stimularea lactației, după multe tuburi de lanolină consumate, am reușit să alăptez exclusiv înainte de a trece la diversificare.

Nu știu exact nici acum, la mai bine de un an după, cum am găsit atâta putere să nu renunț. Ce m-a determinat să trag atât de mult de mine, în acele prime două, trei luni în care nu am dormit mai mult de 3-4 ore din 24 și nici acelea legat și în care am trăit pe canapeaua din sufragerie cu pruncul în brațe? Da, aveam motivația tuturor beneficiilor pe care citisem că le aduce alăptarea. Voiam să fac asta pentru copilul meu de teamă să nu îmi moștenească terenul alergic. Mi se părea cumva că nu fac nimic, deoarece eram obișnuită să trăiesc într-un cu totul alt ritm și făcând multe lucruri diferite peste zi? Da, clar! Probabil faptul că fac parte dintr-o generație învățată să caute liniștea și fericirea oriunde altundeva decât în familie și maternitate a fost factorul decisiv. Îmi amintesc că mă simțeam extrem de inutilă, atunci la început, când soțul îmi punea farfuria cu mâncare în mâna cu care nu țineam copilul, iar eu stăteam cu Felix în brațe pe canapea, făcând doar lapte. Și nici din ăla destul!

Nu știu când și cum se va încheia experiența aceasta. Încă nu m-am gândit la asta. La cât de greu a fost începutul și la cât de firesc și de ușor alăptez acum parcă nu mă pot gândi deocamdată la înțărcat. Știu doar că vreau să fie blândă. Ne bucurăm și ne amuzăm de felul în care copilul râde șugubăț când aude cuvântul “țițike”. E un râs pe care nu îl folosește pentru altceva. Sunt fericită că îi pot oferi alinarea aceasta atunci când are nevoie și mă topesc când vine, se agață de mine, își lasă capul pe spate și cere “țiii-ke”, că lui așa îi iese deocamdată.

Ce vreau să spun la final e să fiți blânzi cu mamele ce au copii mici. Sunt fragile în primul an, indiferent dacă alăptează sau nu. Plâng ușor și oricum trăiesc cu teama că nu fac lucrurile destul de bine. Judecata și sfaturile necerute nu le lipsesc deloc. Dacă nu știți ce să spuneți, mai bine scoateți-o la o cafea și povestiți despre cu totul altceva. Cu siguranță va fi fericită de o conversație cu un alt adult care să nu fie axata pe treburi bebelușești.