Să reușești să te vezi cu alți prieteni care au bebeluși este o aventură în sine. Mai ales dacă e vorba de vizite acasă… Sunteți bine? Aveți muci? Altceva? Bubițe? Febră? Roșu în gât? V-ați întâlnit cu unii care aveau? Bunica, pisica, vecina? Deci toată lumea e în regulă? Nici n-ați fost pe la locuri de joacă sau activități cu mai mulți copii? Minunat! Nu mai rămâne decât să sincronizăm orele de somn și de masă ale copiiilor.

Și aici mă umfă râsul ca așa ceva este aproape imposibil.

După multe încercări eșuate, decidem că e mai simplu să ne vedem undeva pe afară.
⁃ Îți scriu când plecăm de acasă.
⁃ Super!
⁃ Acum pornim. Ajungem în 15 minute în centru.
⁃ Al meu acum s-a trezit. Mănâncă și venim și noi.
⁃ Bine, vă așteptăm!
…
După vreo oră și ceva:
⁃ Hei! Pe unde sunteți? Felix nu mai are răbdare.
⁃ Oh, acum ieșim pe ușă.
⁃ Lasă… Trebuie să mergem acasă să doarmă. Plimbare faină să aveți! Ne vedem poate mâine…

Și conversațiile astea se repetă aproape la fel vreme de câteva săptâmâni între mai multe mămici. După care o luăm de la capăt: veniți la noi? Hai că îl pun acum în mașină și ne vedem la voi? Nu muci? Nu altele? Bun! Acesta e momentul, că iarăși trece anotimpul fără să reușim să ne întâlnim.

Când, în sfârșit, ajungi să pui doi bebeluși în același spațiu și visezi la cum îți bei liniștită cafeaua trăncănind cu cealaltă mămică, te lovește realitatea. Pruncii se studiază inițial cu interes. Ba unul dintre ei chiar gângurește vesel în timp ce bălește o jucărie care nu-i a lui. Trei secunde mai târziu, inevitabil, unul începe să zbiere ca din gură de șarpe. Celălalt îl privește nedumerit o clipă, doar ca apoi să înceapă să smiorcăie și el. Îi liniștești. Apoi scenariul se repetă…

Și după câteva runde din astea de efort inutil cu stres maxim, am început să mă întreb ce e cu presiunea asta socială de a socializa forțat bebelușii, dacă se poate cât mai curând după ce ies din burta mamei?

Mă duc spre ce mă ajută pe mine, lectura. Și cu cât citesc mai mult, cu atât e mai clar că abia după vârsta de un an, pe măsură ce se capătă independență în mișcări, împrietenirea cu alți copii devine mai facilă. Pe la doi ani, copilașii găsesc bucurie interacționând unii cu alții și încep să aibă prieteni. Dar abia după trei ani, pe când încep să apară și prietenii imaginari în universul copilului, el începe să înțeleagă ce înseamnă de fapt să ai un partener de joacă cam de aceeași vârstă cu a ta.

Ca să sintetizăm, sub vârsta de un an bebelușii se studiază atent unii pe alții, se ating sau doar întind mânuțele unul spre altul și își zâmbesc. Creierașul lor nu e suficient de dezvoltat ca să se poată încă juca împreună. Cel mult se joacă sau explorează fiecare în treaba lui în același spațiu. Asta dacă nu încep să urle probabil “de frică să nu le fure celălalt bebeluș țiți”, cum spunea ieri o prietenă.

Sunt însă foarte interesați de interacțiunea cu copii mai mari sau cu adulți. Și atunci chiar nu înțeleg de ce nu se exploatează mai mult latura aceasta! Mai ales că bebelușii au foarte mult de câștigat din contactul și cu alte persoane pe lângă părinții lor.

Dacă mai aveți părinți în viață profitați din plin de ei. Atât cât se poate, dacă nu locuiți în același oraș, cum e și cazul nostru. Legătura directă între bunici și copiii este incredibil de benefică pentru fiecare dintre ei. Da, sigur că aveți reguli la care țineți, dar prăjitura aia cu zahăr pe care i-o va oferi bunica pe post de aperitiv la un ou de ciocolată, este mult mai puțin nocivă pe termen lung decât lipsa interacțiunii dintre ei. Ca să nu mai zic că întâlnirile cu alți adulți, care nu au două somnuri pe zi la ore cât se poate de diferite și care pot mânca orice chiar și din picioare fără să fie nevoie de curățenie suplimentară după treaba asta, sunt mult mai simplu de pus în practică.

La fel cu prietenii fără copii sau cu cei ai căror prunci sunt mai mari și nu atât de lipiți de mami. Nu trebuie decât să stabilești ziua, ora și locul, lași copilul cu soțul sau îl iei cu tine, depinde cum se aliniază planetele și atât. Toată logistica necesară încape lejer într-un rucsac, bebelușul în sistemul de purtare și ești liberă să ieși pe ușă.

Cred că am ajuns la vârsta la care îmi place să îmi simplific tot mai tare viața. Asta ca să am cât mai multă energie pentru băiețelul meu și să nu mă risipesc în chestii care mi se par nefolositoare. Până la urmă fiecare mamă face doar ceea ce crede ea că este cel mai bine pentru ea și copilul ei. Și este minunat că trăim în vremea în care putem face așa.