Știți întrebarea aceea pe care și-o pun femeile în fiecare dimineață, dacă nu chiar de mai multe ori pe zi: eu cu ce mă îmbrac? Ei bine, de când sunt mamă, cam trag pe mie ce îmi cade în mână în ultimul minut înaite de a ieși pe ușă. Sigur că de multe ori aș vrea să fie altceva, dar dimineața timpul e scurt, lucruri sunt multe de pus în ordine și dacă nu reușesc să fiu în mașină la 8:10 scad considerabil șansele să debarc pruncul la creșă înainte de ora 9:00. De fapt am tot timpul să mă întreb, cât mă târăsc ca melcul în coloana nesfârșită de autoturisme și autobuze, cu ce ținută mă imaginez ieșind din casă în dimineața următoare. Și dacă nu chiar o să îmi iasă, măcar să îmi iau două șosete la fel de lungi, nu ca azi când pe piciorul drept am una mai scurtă și mă jenează ușor gheata.

Însă adevărata întrebare care mă frământă constant la schimbarea anotimpurilor e: eu cu ce îmbrac copilul?! Cum fac să nu îi fie nici prea cald, nici prea rece? Da, știu teoria cu a-i da ce ai tu pe tine plus încă un strat, dar mie mi-e mai tot timpul frig, așa că leșină pruncul de cald dacă îl îmbrac mai gros decât pe mine. Îmi mai întreb soțul uneori, dar cum el poate trece iarna dormind în pantaloni scurți și acoperit cu ceva mai subțire decât pilota pe care o folosesc eu vara, vă dați seama că doar sfârșim prin a ne uita unul la altul la fel de nedumeriți ca la începutul conversației. Găsim totuși cumva o variantă de mijloc între extremele noastre. Asta după ce dezbatem vizavi de n combinații mai mult sau mai puțin potrivite.

Aștept cu nerăbdare momentul în care copilul meu va ști să îmi spună cum îi e lui mai bine. Deocamdată doar mă confuzează și mai tare când uneori insistă să își scoată șosetele și să se plimbe desculț pe gresia din bucătărie, iar alteori vine și se cuculește în mine cu piciorușele reci și chicotește fericit “tete, tete” când pun mâna pe șosete și îl încalț, după care îmi aduce să îi dau și papucii de casă.

Mai întreb prietenele despre cum procedeaza ele. Uneori ma ajută ce îmi spun. Alteori intru în panică, ca ieri, de exemplu, când m-am simțit ciudat că nu m-am gândit niciodată să îi dau ciorapi pe sub pantaloni. Urăsc orice fel de dres luat pe sub pantaloni. Cred cã m-am speriat gândindu-mă că Felix ar fi incomodat toată ziua de senzația aceea neplăcută a ciorapilor care alunecă pe dedesubt.

Vreau să îi fie comod lui Felix și să le fie practic educatoarelor atunci când trebuie să îl schimbe, zău că uneori îmbraci mai ușor un animal sălbatic decât un copil mic. Fiindcă, de fapt, toate frământările astea sunt pentru zilele în care nu sunt tot timpul lângă el, că atunci e mai simplu. Când ieșim din casă am mereu în geantă haine de rezervă și ajustez. Dar dacă e peste zi la creșă chiar nu știu cum să îl îmbrac. Mă trezesc seară de seară stând pierdută în fața dulapului în care sunt hăinuțele lui și uitându-mă pe ce să pun prima dată mâna. Cu ce sa îl îmbrac în ziua următoare? Mi-am făcut cumva o strategie în care pornesc de la o bluză sau niște pantaloni și văd ce pun pe lângă. Însă inevitabil sfârșesc cu veșnica dilemă a dedesubturilor: body cu mânecă lungă sau cu mânecă scurtă? Șosete subțiri sau flaușate? Și tentația supremă: oare să îi dau două perechi de șosete?

Mă gândesc uneori cu nostalgie la anul trecut pe vremea asta când îmi cumpărasem o geacă de iarnă cu extensie pentru bebe și îl purtam doar în marsupiu. Foarte simplu era în privința hainelor, căci îl luam cum era îmbrăcat în casă sau îi mai dădeam maxim o bluză pe el și lipit acolo de mine nu avea cum să îi fie frig. Îi croșetasem o căciulă cu urechi ca ale lui Master Yoda și mă distram de cum se amuza lumea când ne vedea așa pe stradă. Acum i-am refăcut căciula urecheată și mă topesc de drag când îl văd cum se ambiționează să urce singur treptele, în timp ce mă întreb, desigur, dacă nu e prea groasă sau prea subțire pentru vremea de afară.

Nu știu dacă frământările astea sunt amplificate de sezonul mucilor, în care am intrat și noi de când merge la creșă sau vin din preocuparea mea de a-i fi comod și bine atunci când nu e aproape de mine. Oare de aceea voiau veșnic mamele și bunicile noastre să ne mai dea o vestuță pe noi ca să ne fie confortabil și fără ele prin prejmă? Să ne simțim cumva îmbrățișați? Probabil o să mai meditez pe marginea subiectului și revin spre primăvară cu idei noi pe tema asta.