E o după amiază ploioasă de aprilie. Felix tocmai mi-a adormit în brațe după ce a terminat de supt. Încă miroase a căpșuni de la micul dejun și mă abțin cu greu să nu îi șterg urma de căpșune de pe ureche, care mi-a scăpat din vedere atunci când l-am curățat. Stau nemișcată așteptând să adoarmă adânc ca să îl transfer în pătuț. Și apoi am timp liniștită să îmi beau a doua cafea. Asta dacă nu se trezește…

Somnul bebelușilor e cevaaa… Sunt convinsă că cine folosește expresia “a dormi ca un bebeluș” i-a văzut adormiți doar în poze sau filme. În realitate se foiesc mult, fornăie, uneori plâng sau râd în somn. În perioadele de achiziții majore e și mai distractiv. Mai ales atunci când încep să stea în patrupedie sau când încearcă să se ridice. Fiindcă ei repetă cumva în somn ce au învățat să facă ziua, iar uneori asta poate însemna că se plimbă noaptea prin pătuț. Dacă mai punem la socoteleală colici, erupții dentare, suprastimulare, oboseală, salturi mentale, regresii de somn, avem o combinație perfectă pentru niște ani de nesomn cronic pentru părinți.

Îmi amintesc că înainte să nasc mai toată lumea îmi spunea să dorm cât mai pot, că după ce vine copilașul s-a terminat cu odihna. Mă enerva teribil treaba asta. Mai ales că mie nu-mi prea place să dorm, dincolo de orele acelea necesare refacerii organismului. Acum înțeleg de ce ziceau așa, însă cred în continuare că rezerve de somn în avans nu se pot face. Și nu îmi pare deloc rău că nu am dormit mai mult. Dacă aș fi știut atunci că în primele două luni voi sta cam 20 de ore din 24, pe canapea cu bebelușul la sân, cred că mi-aș fi făcut toate mofturile cu care acum mă răsfăț mai rar și mai greu.

Privind în urmă, acum mi se pare surprinzător că aproape nimeni nu îți spune că vei rezista foarte bine în primele luni după naștere, chiar și cu numai 3-4 ore de somn pe zi și acelea segmentate. Da, evident că nu mai poți face tot ce obișnuiai înainte și că uneori începi să plângi de oboseală, dar funcționezi de minune axându-te doar pe nevoile esențiale pentru tine și bebeluș.

Odată ce accepți că somnul nu îți va mai fi la fel o vreme și nici viața nu mai poate fi ca înainte, deja lucrurile devin mai simple. Așa tot citesc, cel puțin. Că de pus în practică ideea aceasta nu e deloc simplu, mai ales că m-am născut într-o generație în care sindromul “nu fac destul” e sădit atât de adânc încât are rădăcini prin cotloane nebănuite ale minții.

După ce ajungi la un relativ echilibru emoțional și o minimă rutină bebelușească, începe lumea să sară pe tine cu alte întrebări. “Unde doarme micuțul?” Ei bine, eu aș spune că aici nu ar trebui să existe răspuns corect sau greșit. Și nici loc de judecată nu ar trebui să fie. Nu sunt doi bebeluși la fel, dar cam tuturor le place să doarmă cât de mult pot pe mama lor. Sau pe tata. Asta cel puțin la început. Și nu e vorba câtuși de puțin despre răsfăț, cum deseori auzim. Pur și simplu au nevoie să stea lipiți de tine! Și ce treburi pământești sunt mai importante pentru a nu le oferi lor confortul acesta atât de necesar?

Felix, cam de la început și până când aproape a împlinit 5 luni, a dormit toate somnurile de zi pe mine. M-am bucurat când a fost suficient de mare încât să îl pot pune într-un sistem de purtare și să doarmă așa. În sfârșit aveam libertatea de a face chestii cât timp doarme el. Ooooo și ce mai dormea câte 2-3 ore așa. Spre deosebire de situația în care încercam să îl pun în pătuț unde rar rămânea adormit mai mult de 30 de minute. De ce? Nu am idee. Așa i-a fost bine lui în perioada aceea.

Nici în cărucior nu i-a plăcut mai mult decât în pătuț. După multe ieșiri în care unul dintre noi ținea în brațe copilul și altul împingea căruțul, zâmbind când treceam în parc pe lângă alți părinți în aceeași situație (cu varianta mult mai mișto în care mă plimbam singură cu copilul pe un braț și împingeam hardughia cu cealaltă mână), am împachetat bine căruciorul și l-am depozitat în garaj cu gândul de a-l scoate iar la aer doar mai la vară când sperăm să stea pruncul în partea sport. Încă îi mulțumesc în gând cui a inventat marsupiul de fiecare dată când îl folosesc!

Din grija familiei pentru spatele meu am acceptat o întâlnire cu un consultant în somnul copiiilor, deși bebelușul meu dormea bine toată noaptea în pătuțul lui și eu eram convinsă că treaba cu dormitul pe mine ziua nu va ține o veșnicie. Foarte drăguță fata și foarte faină ora pe care am petrecut-o împreună. Dar sleep training-ul nu ni s-a părut potrivit pentru bebelușul nostru și nu l-am supus la așa ceva.

Ce am folosit însă în urma acestei întâlniri a fost să fiu foarte atentă la semnele de somn pe care mi le transmite copilul și la perioadele de veghe. Adoarme mult mai ușor dacă nu ajunge să fie prea obosit. Rutina noastră e mereu minimală pentru a o putea aplica aproape la fel indiferent dacă suntem acasă sau în altă parte. Nu mă feresc însă să îl țin mai mult la sân sau să îl leagăn atunci când, din varii motive, adoarme mai greu. Ce voi face când e prea mare și se termină cu alăptatul sau nu îl mai pot legăna minute în șir? Sinceră să fiu, nu știu. Vom vedea atunci. Cu siguranță vom găsi altă metodă care să se potrivească pentru noi.

Ce m-a învățat pe mine mamiceala până acum e să fiu cât mai conectată la prezent și să nu mă stresez prea tare despre ce vom face peste o lună sau trei în ceea ce privește programul zilnic. Rar sunt două zile la fel. Și este foarte bine așa. Ne adaptăm din mers și creștem împreună.